Cauzele întârzierilor de vorbire la copii. Când reprezintă un simptom al tulburărilor de spectru autist

De , 22 aug., 2019, Sănătate de la A la Z

„Micuțul meu nu vorbește încă” este o frază pe care logopezii, medicii sau psihologii o aud adesea în cabinetul lor de consultații. Uneori, îngrijorarea e justificată: întârzierea de vorbire poate fi simptomul unei tulburări dizabilitante, cum ar fi autismul. Alteori, avem de-a face doar cu o etapă în evoluția normală a copilului

În cartea sa, care este utilă nu numai părinților, ci și psihologilor, pedagogilor și pediatrilor, inspirată din propria experiență de copil cu întârziere de vorbire, de părinte a unui copil astfel diagnosticat și de terapeut, Stephen Camarata descrie caracteristicile și cauzele întârzierii vorbirii și prezintă o serie de studii ce atestă evoluția performanțelor lingvistice ale copiilor la care vorbirea debutează mai târziu. El este specialist în dezvoltarea copilului, profesor de psihiatrie și de științele vorbirii și auzului. A publicat peste 70 de articole și capitole de carte despre evaluarea și tratarea autismului și sindromului Down, principalele sale domenii de interes.

Motivele întârzierilor de vorbire

Copiii întârzie să vorbească pentru tot felul de motive, deci nu există o explicație care să li se aplice tuturor sau un tratament care să se potrivească universal. Nivelul mental al copiilor cu întârzieri de vorbire variază de la cei cu dizabilităţi mentale severe (afecţiunea care obişnuia să fie numită „retard mental“) până la nivelul lui Albert Einstein, şi incluzându-l pe acesta, despre el ştiindu-se că avea trei ani când a început să vorbească. „În cei 31 de ani în care am tratat copiii cu întârzieri de vorbire, am întâlnit copii cu întârzieri care erau sclipitori; copii cu dizabilităţi intelectuale, cu autism sever şi alte probleme medicale; şi mulţi care erau, pur şi simplu, normali, cu excepţia faptului că începeau să vorbească mai târziu”, a explicat terapeutul Stephen Camarata în cartea sa. Întârzierea de vorbire poate fi o etapă prin care trec unii copii, în timp ce pentru alţii, vorbirea întârziată poate fi un simptom al unor probleme mai mari, inclusiv unele care vor ră- mâne cu ei pentru toată viaţa. Aceasta înseamnă că părinţii copiilor cu întârzieri de vorbire trebuie să facă faţă unor niveluri ridicate de anxietate şi stres în timp ce aşteaptă să audă acel prim cuvânt sau acea primă propoziţie.

„Ni s-a spus că e copil cu dizabilități”

„Soția mea şi cu mine cunoaștem şi noi aceste temeri obsedante, deoarece unul dintre propriii noştri copii au avut, de asemenea, întârzieri de vorbire. Atunci când avea trei ani, ni s-a spus că nu va merge niciodată la facultate şi că va trebui să frecventeze o clasă separată, cu educaţie specială pentru copiii cu dizabilităţi intelectuale (care pe atunci era numită retardare mentală). (…) Aceste predic- ţii sumbre nu s-au adeverit, din fericire. Din acest motiv, ştiu din proprie experienţă prin ce trec părinţii atunci când copilul lor drag nu începe să vorbească la timp”, a completat terapeutul.

Nu sunt părinții de vină

Deși părinții au tendința să se învinovățească pentru întârzierile de vorbire ale copiilor, Stephen Camarata susține că experiența i-a demonstrat că foarte rar acesta este motivul pentru care micuții întârzie să rostească primele cuvinte. Cea mai obişnuită concluzie a evaluărilor făcute de terapeut a scos la iveală că în 25% din cazuri e, pur şi simplu, o întârziere de vorbire/limbaj. Alte concluzii decurg de la problemele de auz (3%), la o întârziere mai mare de dezvoltare (12%), şi nu doar la o întârziere a dezvoltării vorbirii. Pentru 13% dintre copiii cu întârzieri de vorbire nu a putut fi determinat niciun motiv pentru care nu vorbeau încă, iar pentru 9% dintre ei diagnosticul a fost autism.

Cum se pune diagnosticul

Diagnosticul timpuriu al copiilor cu întârzieri de vorbire şi intervenţia timpurie realizată de specialişti sunt, ambele, foarte importante, deşi tipul greşit de intervenţie timpurie poate provoca daune de durată atunci când diagnosticul nu este exact. Mai este o întrebare serioasă de luat în considerare: Când este un diagnostic timpuriu prea timpuriu? „La mine au venit părinţi cu copii care nu aveau decât 12 luni, pentru că micuţii lor încă nu vorbeau, iar unele liste de verificare spun că ar trebui să înceapă să vorbească până când fac un an. Deşi este adevărat că cei mai mulţi copilaşi spun cel puţin un cuvânt până când împlinesc un an, există o variaţie perfect normală, de la copil la copil. Nu este uşor să diagnostichezi un copil cu întârzieri de vorbire înainte de vârsta de 18 luni, în afara cazului în care există o tulburare gravă care poate fi diagnosticată cu claritate şi exactitate mai devreme, cum ar fi sindromul Down, paralizia cerebrală sau autismul sever”, scrie Stephen Camarata în cartea sa publicată la editura Trei.

Când e un copil cu adevărat „întârziat”

Copiii nu se dezvoltă toţi exact la fel. Deoarece vorbirea se desfăşoară de obicei în etape, trebuie să definim cu atenţie acele etape, înainte să putem să spunem că un anumit copil este în mod semnificativ întârziat din punctul de vedere al dezvoltării abilităţii de a vorbi. Prima etapă este, pur şi simplu, folosirea unui cuvânt, fie pentru o persoană, fie pentru un lucru. Dacă doar scoate un sunet, nu înseamnă că foloseşte un cuvânt, chiar dacă e un sunet folosit pentru a desemna ceva. De exemplu, atunci când un copil arată către o jucărie sau un anumit aliment pe care îl vrea şi spune „ha“, acesta nu este chiar un cuvânt, chiar dacă arată că acel copil vede o conexiune între scoaterea unui anumit sunet şi încercarea de a indica un anumit lucru. Atunci când un copil foloseşte un cuvânt recognoscibil pentru a desemna o persoană sau un lucru este momentul în care putem spune că a fost atinsă această primă etapă de dezvoltare a vorbirii.

Nu intrați în panică

Pentru majoritatea copiilor, acest lucru se întâmplă undeva între 9 şi 18 luni, deşi nu e nevoie să intraţi în panică dacă durează puţin mai mult şi copilul se dezvoltă bine din alte puncte de vedere. Deseori, copilul va adăuga cuvinte izolate în vocabularul său, pe măsură ce trece timpul, înainte de a ajunge la următoarea etapă, care este folosirea de mai multe cuvinte, în combinaţie unele cu altele. Poate fi doar o frază scurtă, cum ar fi „pleacă, pa, pa“, iar nu o propoziţie completă. Dar acest lucru reprezintă, totuşi, un progres. Această etapă este atinsă de obicei până la vârsta de doi ani, când numărul „mediu“ de cuvinte vorbite este de aproximativ 100. Dar chiar şi în cazul dezvoltării „tipice“, limita pentru un copil de doi ani poate fi oriunde de la 20 la peste 180 de cuvinte. După aceea, pe măsură ce copilul creşte, frazele au tendinţa să devină mai lungi. O regulă generală spune că numărul de cuvinte dintr-o frază este de aproximativ o zecime din vârsta copilului calculată în luni. De exemplu, un copil care are 30 de luni e de aş- teptat să folosească împreună 3 cuvinte, iar un copil care are 40 de luni – 4 cuvinte. Atunci când este clar faptul că în cazul copilului tău există întârzieri semnificative în ceea ce priveşte abilitatea de a vorbi, e timpul să ceri o evaluare medicală unui pediatru sau unui alt specialist calificat din domeniul sănătăţii, ca să te asiguri că nu există anumite cauze medicale care provoacă întârzierile de vorbire (cum ar fi o tumoare pe creier sau epilepsia). După ce a fost realizat examenul medical, ar putea fi recomandabilă şi o evaluare a unui logoped, a unui psiholog sau a unui psihopedagog. Părinţii care sunt în căutarea unui diagnostic pentru copiii lor cu întârzieri de vorbire trebuie să ştie, însă, încă de la început, că s-ar putea să fie greu de găsit un diagnostic de încredere. Adesea sunt recomandabile mai multe diagnostice, din surse independente unele de celelalte.

Tratamente

Mulţi copii cu întârzieri de vorbire încep singuri să vorbească în cele din urmă. Profesorul Steven Pinker de la Harvard, o autoritate recunoscută la nivel mondial în domeniul limbajului şi neurolog, spune că „limbajul pare să se dezvolte pe cât de repede îi permite creşterea creierului“. Aceasta înseamnă că orice tratament, oricât ar fi de ineficient, dacă este folosit înainte de dezvoltarea naturală a creierului copilului, va duce la abilitatea de a vorbi şi poate să pară „eficient“ deoarece copilul vorbeşte după ce a fost aplicat tratamentul – aşa cum ar fi făcut şi dacă nu i-ar fi fost oferit niciun tratament. Este doar o coincidenţă faptul că acel copil a început să vorbească după ce i-a fost oferit „tratamentul“. Constrângerea înrăutățește situația Uneori, este folosită presiunea, şi chiar forţa, pentru a se încerca să-l facă pe copil să vorbească. Unii copii au fost legaţi de scaun, în timp ce se confruntau cu solicitările clinicianului de a rosti cuvinte. Mulţi copii devin trişti şi traumatizaţi pentru că sunt legaţi de scaun şi încep să plângă. Uneori, plâng şi mamele, dar, deoarece părinţilor li se spune că acest lucru este necesar pentru a le ajuta copilul, mulţi părinţi acceptă acest „tratament“. Copiii devin uneori mai pu- ţin sociabili, iar unii nu mai vorbesc nici măcar cât vorbeau până atunci, după un astfel de „tratament“ traumatic. „Pot spune cu o siguranţă de 100% că nici constrângerea, nici forţa nu sunt necesare pentru a învăţa un copil cum să vorbească. Pot să arăt mai mult de 100 de studii care indică beneficiile tratamentelor de vorbire şi limbaj fără să se recurgă la constrângere”, a mai spus terapeutul.

Articole similare

Lasa un comentariu